Iepurele iberic

Iepurele iberic (Lepus granatensis) este cel mai mic dintre cei trei iepuri din Spania și un endemism al Peninsulei Iberice. Este o piesă clasică a vânatului mic, dar capturile sale au scăzut mult în ultimul deceniu, iar din 2018 este afectat de mixomatoză. Recunoașterea lui și deosebirea de iepurele de câmp, de iepurele de piornal și de iepurele de vizuină fac parte din examenul spaniol de vânător.

Ilustrații generate cu IA în scop educativ.

Pe scurt:

• Identificare: urechi lungi cu vârful negru, picioare posterioare foarte dezvoltate, abdomen alb foarte extins, cu o pată albă pe picioare, și circa 2,3 kg în medie.
• Unde trăiește: o mare parte a Peninsulei Iberice, cu excepția unei fâșii din nord; preferă câmpiile cerealiere, livezile de măslini și tufărișurile rare.
• Boli: mixomatoza îl afectează din iulie 2018, iar tularemia se poate transmite la oameni la manipularea lui.
• Vânătoare: se află pe lista statală a speciilor vânabile, dar fiecare comunitate autonomă decide dacă se vânează, în ce perioade și cu ce limite.

Identificare

Atlasul și Cartea Roșie a mamiferelor terestre din Spania (2007), fișa lui Carro și Soriguer, îl descrie drept cel mai mic dintre iepurii spanioli: 44,4-47,0 cm cap și trunchi, urechi de 9,6-10,1 cm și 2,06-2,54 kg, cu maxime citate de 2,95 kg la masculi și 3,30 kg la femele. Spatele este brun-gălbui, abdomenul alb, iar pe membre iese în evidență o pată albă.

Enciclopedia Virtual de los Vertebrados Españoles, Purroy (2017), adaugă trăsăturile care îl separă de ceilalți iepuri: o pată albă bine conturată în partea superioară a membrelor, nicio bandă facială, albul abdomenului foarte extins, până în fața picioarelor anterioare, un contrast net între spate și abdomen și zona neagră a cozii terminată în vârf. Dă 1,32-2,52 kg pentru masculi și 1,58-3,28 kg pentru femele. Urmele apar în grupuri de câte patru, cu ghearele marcate, iar excrementele sunt rotunjite.

Manualul examenului de vânător din Castilia și León, versiunea 2024 (PDF, pagina 52, numerotată 46), secțiunea 2.3.2, rezumă greutatea medie la 2,3 kg, față de 3 kg la iepurele de piornal și 3,7 kg la cel de câmp, și descrie coada alb-neagră și o bandă albă evidentă pe toate labele. Dă și nume locale: „rabona“ pentru specie, „matacán“ pentru iepurele bătrân cu picioare lungi și „lebrato“ pentru pui. Pentru a ști dacă un exemplar este tânăr sau adult se palpează piciorul anterior deasupra încheieturii, ca la iepurele de vizuină. Planșa de identificare se află la pagina 229 (numerotată 223).

Iepurele iberic, iepurele de câmp, iepurele de piornal și iepurele de vizuină: cum se deosebesc

Cei trei iepuri sunt specii diferite și conviețuiesc cu iepurele de vizuină în mare parte din Spania. Tabelul reunește trăsăturile din manual, din Atlas, din Enciclopedia Virtual și din pagina iepurelui de vizuină; iepurele de câmp, iepurele de piornal și iepurele de vizuină au propria pagină.

Manualul avertizează că există hibrizi naturali între iepuri și că în Spania s-a confirmat hibridul dintre iepurele iberic și cel de câmp. În fața unui iepure fără pata albă pe picioare, în nordul provinciilor Burgos, Palencia sau León, gândește-te la iepurele de câmp sau la cel de piornal înainte de a-l considera iberic. Întrebarea 14 a examenului (pagina 69) întreabă tocmai ce specie naște pui orbi și fără blană: iepurele de vizuină.

Răspândire și habitat

Este un endemism iberic. Potrivit Atlasului, ocupă o mare parte a peninsulei, cu excepția unei fâșii care merge din nordul provinciei León și vestul Asturiei, prin mare parte din Țara Bascilor (în afara unei benzi înguste din sudul provinciei Álava), până la vărsarea Ebrului. Semnalările de la nord de Ebro pot proveni din dispersie naturală, din introduceri cinegetice sau din identificări greșite. Enciclopedia Virtual precizează că lipsește din Munții Cantabrici, unde trăiește iepurele de piornal, și că este rar la nord de Ebro: absent din nordul Navarrei, din nordul Aragonului și din cea mai mare parte a Cataloniei, ocupate de iepurele de câmp; în Álava trăiește numai în Rioja Alavesa.

Atlasul distinge trei subspecii: L. g. gallaecicus, din Galicia și vestul Asturiei, mai închis la culoare și cu picioarele posterioare mai lungi; L. g. solisi, din Mallorca, cu picioarele posterioare mai scurte și o dentiție caracteristică, și nominala L. g. granatensis în rest. În Mallorca, Enciclopedia Virtual îl consideră introdus, la fel ca în Pirineii Orientali francezi, iar evaluarea IUCN din 2025 îl dă „dispărut și de origine incertă“ în Baleare, deși Consell de Mallorca continuă să îi reglementeze vânătoarea. Nu este potrivit să fie descris ca abundent pe insulă fără un recensământ care să confirme acest lucru.

Preferă spațiile deschise: terenurile agricole și tufărișurile rare. În nord ocupă tufărișuri de la poalele munților și pajiști montane; în sud, câmpii cerealiere și livezi de măslini. Trăiește de la nivelul mării până la 1.750 m în masivul Peña Trevinca, potrivit Atlasului; Enciclopedia îl citează peste 1.800 m în pâlcurile de grozamă din Sistemul Central. Densitățile variază de la 80 de iepuri/km² în livezile de măslini din Andaluzia la 22 în culturile intensive de cereale din León; în Doñana, unde este mai abundent în ecotonul numit Vera decât în mlaștină sau în tufărișuri, media generală din 1995 a fost de 24,18 iepuri/km². Manualul din Castilia și León îl descrie drept locuitor caracteristic al câmpiilor cerealiere, prezent în aproape toată regiunea, cu excepția unor zone din Munții Cantabrici și din munții provinciei Burgos, cu cele mai mari densități în Tierra de Campos și Tierra de Campiñas.

Hrănire

Se hrănește noaptea și, potrivit Atlasului, gramineele reprezintă peste 70 % din dietă în orice zonă și la orice altitudine; mănâncă și frunze, tulpini, inflorescențe, fructe și semințe, iar vara crește consumul de arbuști și inflorescențe, potrivit Enciclopediei Virtuale. Ocazional roade plante lemnoase pentru fructe, tulpini sau scoarță. Unde este numeros, se poate hrăni lângă iepuri de vizuină sau lângă animale domestice.

Reproducere

Ciclul de reproducere depinde de condițiile climatice și de iarba disponibilă. Potrivit Atlasului, există activitate de reproducere tot anul, cu maxime între februarie și iunie; manualul din Castilia și León plasează minimul de femele gestante la începutul iernii și maximul din martie până în iunie. Ca alți lagomorfi, poate resorbi embrionii.

Gestația durează 42-44 de zile potrivit Atlasului; manualul vorbește de șase săptămâni (41 de zile) și explică superfetația, care permite unei femele să poarte fetuși din două gestații suprapuse, astfel încât între două fătări pot trece doar 34 de zile. O fătare are între unul și cinci pui (Atlas), doi în medie (Enciclopedia Virtual); manualul vorbește de 3-4 fătări pe an, de 1-2 pui, mai puțini decât la iepurele de piornal. Productivitatea anuală variază între 4,7 și 16,2 pui pe femelă. Puii se nasc complet dezvoltați, cu blană și cu ochii deschiși, și aleargă curând; la o lună sunt independenți și devin maturi la 4-6 luni, potrivit manualului. Atlasul arată că nu primesc îngrijire parentală și că, în perioade nefavorabile din Doñana, mortalitatea adulților oscilează între 70 și 80 %, deși unele exemplare marcate au depășit cinci ani.

Comportament

Este solitar și activ noaptea. Ziua stă culcat într-o adâncitură pe care și-o face singur, „cama“, iar la apus iese să se hrănească; se deplasează zilnic între zona de hrănire și cea de odihnă. Apărarea lui este să treacă neobservat: colorația se confundă cu vegetația și rămâne nemișcat până când este descoperit, apoi fuge cu mare viteză, în zigzag. Dacă este deranjat, își părăsește culcușul.

Potrivit Enciclopediei Virtuale, domeniul vital măsoară între 11,2 și 300 ha, mai mare la masculi, și se suprapune în cadrul fiecărui sex și între sexe. Nu apără un teritoriu, dar există lupte între masculi pentru femelele receptive, iar în grupurile nocturne indivizii dominanți ocupă cele mai bune locuri. Printre prădătorii săi se numără râsul iberic, vulpea, acvila imperială, acvila de munte, buha, lupul și jderul de piatră.

Boli

• Mixomatoza. Potrivit notei Ministerului spaniol al Agriculturii, Pescuitului și Alimentației din iunie 2022, până în vara anului 2018 nu fusese niciodată detectată la iepurele iberic. La mijlocul lui iulie 2018 au apărut iepuri muribunzi, orbi și dezorientați pe fonduri cinegetice din Córdoba, iar după câteva săptămâni în Jaén și Cuenca; în acel prim sezon s-au confirmat cazuri în 25 de provincii din nouă comunități. În 2019-2020 au fost 227 de cazuri confirmate în 31 de provincii din 11 comunități; în 2020-2021, 87 de cazuri în 18 provincii, iar în 2021-2022, 23 de cazuri în nouă provincii din Andaluzia, Castilia-La Mancha și Castilia și León. Virusul are o inserție genomică ce îl deosebește de cel clasic al iepurilor de vizuină. Nu este o zoonoză: nu se transmite la oameni. Cine găsește iepuri morți sau cu simptome trebuie să anunțe serviciile veterinare oficiale sau de vânătoare ale comunității sale, iar translocările de iepuri din zonele afectate au încetat să fie autorizate. Nu s-a găsit un raport oficial ulterior anului 2022.
• Tularemia. Este o boală bacteriană pe care iepurele o poate transmite oamenilor și care, potrivit Atlasului, a provocat probleme sanitare în nordul Spaniei. Pliantul guvernului regional din Castilia și León pentru vânători rezumă trei reguli de igienă: să nu se atingă animalele moarte sau bolnave, să se folosească mănuși de cauciuc la jupuirea și manipularea iepurilor și carnea să fie gătită perfect. Are tratament eficient.

IUCN citează printre amenințări vânătoarea, bolile virale, efluenții agricoli și secetele; Atlasul adaugă uniformizarea culturilor, folosirea abuzivă a produselor fitosanitare, braconajul, coliziunile cu vehicule și creșterea prădătorilor oportuniști.

Câți se vânează

Atlasul din 2007 spunea că în Spania se capturau „peste un milion de exemplare pe an“. Acea cifră descrie o altă epocă. Statistica anuală de vânătoare a ministerului MITECO consemnează, pentru toți iepurii (Lepus spp.), 941.783 de capturi în 2005, 783.235 în 2015 (Anuarul de statistică 2017 al MAPA, tabelul 12.5.3), 531.191 în 2018, 391.391 în 2019 și 228.188 în 2023 (Anuarul de statistică forestieră 2023, statistica de vânătoare; rezumatul 2005-2023 în foaie de calcul). În 2023, iepurele a reprezentat 4,8 % din mamiferele de vânat mic capturate. Scăderea de după 2018 coincide cu mixomatoza, dar statistica nu atribuie cauze și se bazează pe rapoartele fondurilor cinegetice și pe planurile regionale.

Situația legală în Spania

La 16 octombrie 2026, iepurele iberic poate fi vânat în Spania acolo unde autorizează fiecare comunitate autonomă. Aceste date descriu legislația spaniolă, nu legislația română. Iepurele figurează ca „Liebre (Lepus spp.)“ în anexa I a Real Decreto 1095/1989, care declară speciile vânabile; articolul său 1.3 permite fiecărei comunități să restrângă această listă. Articolul 65 din Ley 42/2007 stabilește că se vânează numai speciile determinate de comunitățile autonome, care fixează terenurile și datele permise pentru fiecare. Nicio specie de Lepus nu se află în lista spaniolă a speciilor cu protecție specială și nici în catalogul speciilor amenințate din Real Decreto 139/2011, text consolidat cu ultima actualizare publicată la 12/05/2025. IUCN îl evaluează ca preocupare minimă (LC), cu tendință stabilă, într-o evaluare din 25 martie 2023 publicată în 2025. Această evaluare mondială și lista statală a speciilor vânabile nu înlocuiesc norma fiecărei comunități.

În Castilia și León:

• Cei trei iepuri, iberic, de câmp și de piornal, sunt specii de vânat mic (Ley 4/2021, legea vânătorii din Castilia și León, anexa I).
• Ca regulă generală, vânătoarea iepurelui cu ogari se desfășoară de la 12 octombrie până în a patra duminică din ianuarie, iar celelalte modalități de vânat mic, din a patra duminică din octombrie până în a patra duminică din ianuarie, joia, sâmbăta, duminica și în zilele de sărbătoare (anexa II). Anexa III definește vânătoarea iepurelui cu ogari ca modalitatea în care unul sau mai mulți vânători, pe jos sau călare, caută iepurii pentru ca ogarii să îi prindă.
• La vânătoarea cu ogari pot fi folosiți numai câini din această rasă, cel mult doi, ținuți în lesă până la începutul fiecărei alergări; sunt interzise armele de foc și acțiunea combinată a două sau mai multe grupuri și nu se poate trage în iepurele urmărit de ogari și nici scoate apoi din adăpost pentru a fi împușcat sau urmărit din nou (articolul 51.1). Iepurele prins de ogar pe un teren străin aparține vânătorului dacă alergarea a început pe terenul său și iepurele a sărit de acolo (articolul 9.4).
• Orden AGR/743/2026, din 29 iulie, privind măsurile de protecție pentru speciile cinegetice, nu fixează un număr maxim de iepuri și nu le schimbă perioadele.
• Manualul enumeră ca mijloace de vânătoare armele, câinii și păsările de pradă (șoimărit), iar ca modalități vânătoarea la pas („al salto“), cu câini („a rabo“), în linie („en mano“) și cu ogari, „metoda cea mai clasică“. Pentru iepurele de piornal nu consideră potrivită vânătoarea cu ogari. La examen, întrebările 18 și 26 (paginile 70 și 71) și întrebarea 30 (pagina 72) se referă la cei trei iepuri ai regiunii, la statutul lor de vânat mic și la iepurele iberic ca fiind cel mai abundent și cel mai mic.

În restul Spaniei, fiecare comunitate își fixează perioadele și condițiile în fiecare sezon; în Baleare o face fiecare consiliu insular. Tabelul rezumă sezonul 2026-2027 în zece teritorii, verificat la 16 octombrie 2026 în sursele indicate:

Perioadele din tabel nu înlocuiesc ordinul sau rezoluția în vigoare din fiecare teritoriu și nici planul fiecărui fond cinegetic, care pot stabili alte date, zile sau limite. Înainte de a ieși la vânătoare, verifică norma comunității sau a consiliului insular și autorizația terenului. Iepurele de piornal și iepurele de câmp se află pe aceeași listă statală, dar fiecare comunitate îi poate trata diferit.

Întrebări frecvente despre iepurele iberic