Gaia roșie

Gaia roșie (Milvus milvus) este o pasăre răpitoare de talie medie din ordinul Accipitriformes și familia Accipitridae, inconfundabilă în zbor datorită cozii roșcate și adânc bifurcate. Este încadrată «în pericol de dispariție» în Spania, unde cuibărește o populație importantă, căreia în fiecare iarnă i se alătură un contingent foarte numeros de păsări europene, mai ales din Germania și Franța: Spania este principalul loc de iernare european al speciei. Această fișă reunește cum se recunoaște, cum se deosebește de gaia neagră, câte au rămas potrivit ultimelor recensăminte și ce spune legea.

Ilustrații generate cu IA în scop educativ.

Identificare

Fișă tehnică, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife și BirdFacts ale British Trust for Ornithology:

• Lungime: 60-66 cm.
• Anvergură: 154-170 cm.
• Greutate: în jur de 1,1 kg.
• Cap și gât: cenușiu-deschis, brăzdate de dungi fine și foarte întunecate.
• Coadă: roșcat-portocalie, lungă și adânc bifurcată.
• Aripi: lungi și frânte din încheietură, cu o pată albă foarte vizibilă la baza remigelor primare, pe dedesubt.
• Glas: un mieunat ușor fluierat, urmat de note ascendente și descendente.

În penaj domină tonurile roșcate, cu striații dese și întunecate pe părțile inferioare și cu un aspect solzos pe spate, dat de marginile palide ale tectricelor. În zbor este inconfundabilă, atât prin îndemânarea cu care execută manevre și viraje, cât și prin siluetă: coada bifurcată, folosită drept cârmă, și aripile lungi și frânte. Așezată, se recunoaște după forma cozii și după silueta destul de zveltă.

Manualul examenului de vânător al guvernului din Castilia și León (PDF, pagina 79) o descrie în secțiunea 3.2.3 ca pe o pasăre răpitoare de talie medie, de culoare brun-roșcată, cu capul și gâtul cenușiu-deschis, fin striate cu negru, și scoate în evidență coada bifurcată sau «coada de gaie», care se termină în două vârfuri cu o scobitură în unghi. Acesta este răspunsul așteptat la întrebarea 16 din tema 3 (pagina 86 a PDF-ului). Planșa de la pagina 241 o clasifică în ordinul Falconiformes și familia Accipitridae, clasificarea tradițională pe care SEO/BirdLife a înlocuit-o cu Accipitriformes.

Gaia roșie face parte dintre speciile de pe planșele de identificare ale examenului de vânător din Castilia și León, unde manualul o citează printre exemplele de specii în pericol de dispariție alături de acvila imperială iberică, cocoșul de munte și spârcaciul, în timp ce vulturul negru apare printre cele vulnerabile (paginile 76 și 237 ale PDF-ului).

Pui și adult

Tinerii seamănă cu adulții, dar au o colorație generală mai deschisă și mai uniformă, fără tonul cenușiu caracteristic al capului, și coada mai scurtă și mai puțin bifurcată, potrivit SEO/BirdLife. Fișa de determinare a vârstei a lui Blasco-Zumeta și Heinze (PDF) adaugă trăsăturile care se observă de aproape: juvenilul are penele pieptului albicioase, cu o linie centrală întunecată și îngustă, tectricele mari și tectricele primare cu vârful deschis, formând o linie fină, coada brună cu o bandă subterminală slab marcată, baza ciocului întunecată și irisul brun sau brun-cenușiu. Adultul are pieptul de un roșcat-gălbui intens, cu o linie centrală întunecată și lată, tectricele primare fără vârf alb, coada roșcată și în general fără bare, baza ciocului gălbuie și irisul galben-deschis. La începutul toamnei unii tineri au deja pene de corp de tip adult, așa că este bine să se combine mai multe trăsături.

Mascul și femelă

Nu există dimorfism sexual în penaj: cele două sexe sunt identice. Masculii sunt în general ceva mai mici decât femelele, dar suprapunerea este atât de mare încât mărimea nu servește la sexarea unui exemplar anume, potrivit lui Blasco-Zumeta și Heinze; fișa de monitorizare a guvernului Andaluziei (PDF) rezumă diferența astfel: femela este mai mare decât masculul. Pe teren se deosebesc, așadar, adulții de tineri, nu masculii de femele.

Cum se deosebește de gaia neagră

Gaia neagră (Milvus migrans) este singura altă pasăre răpitoare iberică cu coada bifurcată, potrivit lui Blasco-Zumeta și Heinze, iar cele două specii se întâlnesc primăvara și vara. Este bine să se compare mai multe trăsături deodată:

Datele din tabel provin din fișele gaiei roșii și ale gaiei negre din ghidul de păsări al SEO/BirdLife și din fișele de determinare a vârstei ale lui Blasco-Zumeta și Heinze pentru ambele specii. De la distanță sau în contralumină, adâncimea bifurcației și pata albă a remigelor primare sunt trăsăturile cele mai sigure; culoarea ajută numai la lumină bună.

Răspândire și habitat

Arealul mondial al speciei este destul de restrâns: Germania, Franța și Spania adăpostesc 90 % din efective, cu nuclee răzlețe și în regres în nordul Africii, insulele mediteraneene, Marea Britanie, Turcia, Caucaz și estul Europei, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife. În Spania are două mari zone de cuibărit: centrul și vestul peninsulei (Cáceres, Salamanca, Zamora, Ávila, Segovia și Madrid) și versantul sudic al Pirineilor până în valea Ebrului (Navarra, Zaragoza, Huesca și Lleida). În restul teritoriului prezența ei este mai răzleață și dispare în zonele cu precipitații abundente și în cele cu climă net mediteraneană. Cuibărește în Mallorca și Menorca, iar în Canare a dispărut în anii 1970. Cartea Roșie a Păsărilor din Spania din 2021 (PDF, pp. 446-454) adaugă că în populațiile cele mai sudice, Doñana și Sierra Morena, rămân tot mai puține perechi, aproape de dispariția totală în treimea sudică a peninsulei, în timp ce la marginea nordică a arealului pare să colonizeze zone fără prezență istorică, precum Asturia și litoralul Țării Bascilor.

Manualul examenului de vânător (PDF, pagina 79) rezumă că în Castilia și León populația cuibăritoare se concentrează în pădurile-pășune de stejar (dehesas) din Zamora și Salamanca și pe versantul nordic al Sistemului Central (Segovia și Ávila) și că Spania găzduiește iarna cea mai mare parte a populației din centrul și nordul Europei, Meseta de nord fiind principalul loc de iernare, cu provinciile Salamanca și Zamora în prim-plan.

Populația sedentară alege pentru cuibărit zone forestiere de la poalele munților sau de munte mijlociu, cu întinse suprafețe deschise în apropiere, unde își găsește hrana, iar iarna perechile nu se îndepărtează de împrejurimile cuibului, probabil pentru a-și păstra teritoriul. Cartea Roșie precizează că evită masivele forestiere dese, marile câmpii, muntele înalt și zonele cele mai abrupte și că habitatul ei optim este un mozaic de pădure și terenuri deschise cu pășuni și culturi, adesea cu creștere extensivă a bovinelor. Păsările care iernează ocupă câmpuri și culturi deschise, uneori foarte aproape de localități, pe care le cercetează în timpul zilei; la apus parcurg distanțe lungi ca să se adune în locuri de înnoptare comune foarte numeroase, în pâlcuri de pădure de diverse feluri, precum pinete, plantații de eucalipt sau mici zăvoaie. Primele păsări care iernează sosesc în septembrie, afluxul maxim se înregistrează între octombrie și noiembrie, iar maximul numeric se atinge în ianuarie; regiunile cu cele mai multe păsări care iernează sunt Aragon, Navarra, Castilia și León, Extremadura și câteva puncte din Andaluzia occidentală. Sursa: SEO/BirdLife.

Hrănire

Trăsătura ei alimentară cea mai caracteristică este lipsa totală de specializare, care îi permite să profite de o enormă varietate de resurse. Capacitățile ei de prădător sunt limitate, așa că vânează prăzi ușoare: animale de talie mică, bolnave sau neexperimentate, precum iepuri bolnavi de mixomatoză, pui zburători ai păsărilor de talie medie, micromamifere, amfibieni, reptile și insecte, mai frecvente primăvara. Iarna frecventează gropi de gunoi, abatoare, locuri de hrănire pentru necrofage și ferme, iar înclinațiile necrofage o fac să cerceteze terenul în orice anotimp în căutarea animalelor moarte, mai ales șoselele, deasupra cărora planează la înălțime medie și joasă până găsește exemplare călcate. Sursa: SEO/BirdLife.

Acest fel de a căuta hrană o face una dintre primele specii care găsesc momelile otrăvite și una dintre cele mai lovite de ele. Raportul «El veneno en España 2020» al SEO/BirdLife și WWF (PDF) contabilizează 1.479 de găi roșii otrăvite între 1992 și 2017, adică 19,7 % din toate răpitoarele otrăvite, imediat după vulturul sur; Baleare (230), Valladolid (227), Segovia (113), Burgos (112) și Zamora (100) au fost provinciile cu cele mai multe cazuri, iar lunile cu cele mai multe otrăviri coincid cu iernarea și cu migrația de primăvară. Cartea Roșie adaugă rodenticidele anticoagulante folosite împotriva șoarecelui de câmp și saturnismul prin consumul de resturi de vânat și cifrează la 15 % găile roșii internate în centrele de recuperare din cauza otrăvii.

Reproducere

Perechile își consolidează legătura la începutul primăverii printr-un spectacol aerian acrobatic de urmăriri și picaje însoțite de strigăte. Apoi ambii parteneri construiesc sau repară cuibul, așezat de obicei în arbori mari, într-o furcă sau pe o ramură laterală și la înălțime considerabilă: o platformă grosolană de crengi, căptușită la interior cu materiale moi, precum iarbă, lână și chiar cârpe sau plastic, care, cu aporturile din sezoanele următoare, poate ajunge la un metru în diametru. Femela depune unul până la cinci ouă alb-mat, pătate cu brun-roșcat, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife; ponta tipică este de două ouă, cu un interval de unu până la trei, potrivit BirdFacts ale BTO.

Incubația durează 31 sau 32 de zile și este asigurată de femelă, pe care masculul o înlocuiește pentru scurte perioade. Începe odată cu depunerea primului ou, astfel că puii eclozează eșalonat și există diferențe de mărime între frați. În primele 14 zile femela îi hrănește cu ceea ce aduce masculul; apoi ambii pleacă după pradă, iar puii așteaptă singuri pe platformă. La 45-50 de zile tinerii fac deja scurte explorări în împrejurimile cuibului, dar mai au nevoie de câteva săptămâni ca să-și completeze penajul și să facă primele zboruri; BTO situează zborul între 50 și 60 de zile și indică un singur cuibărit pe an. Vârsta tipică a primei reproduceri este de doi ani, iar recordul de longevitate al unei păsări inelate este de 25 de ani și 8 luni, potrivit BTO.

Comportament

Este o zburătoare extraordinar de agilă, capabilă de tot felul de manevre și viraje, care își caută hrana în lungi perioade de zbor lent și jos deasupra peisajelor umanizate. Acest fel de a se deplasa, potrivit Cărții Roșii din 2021, o transformă într-o țintă ușoară pentru vânătoarea ilegală. Ca și alte răpitoare de talie medie și mare, este în plus foarte sensibilă la coliziunile și electrocutările pe liniile electrice, care reprezintă 17 % din internările în centrele de recuperare, și suferă accidente rutiere, 8,5 %, atunci când se hrănește pe șosele.

Perechile sedentare rămân aproape de cuib și iarna, în timp ce păsările care iernează sunt gregare: își petrec ziua cercetând câmpurile și culturile, iar la apus se adună în locuri de înnoptare comune, unde li se alătură uneori imaturi locali, potrivit SEO/BirdLife. Cartea Roșie arată că 40 % din locurile de înnoptare se află lângă gropi de gunoi, locuri de hrănire pentru necrofage, ferme sau alte locuri unde se depozitează animale moarte ori gunoi și că specia atinge densitățile maxime acolo unde abundă șoarecele de câmp și iepurele, creșterea extensivă a animalelor sau resturile de vânat. Găile roșii se asociază adesea cu coloniile de gaie neagră, cu care concurează prin cleptoparazitism și prădarea cuiburilor. Deranjul la locurile de cuibărit și la locurile de înnoptare se numără printre amenințările ei, potrivit guvernului Insulelor Baleare, așa că nu este bine să se facă apropieri de cuiburi și nici intrări în locurile de înnoptare la apus.

Câte au rămas

Populația cuibăritoare spaniolă a fost estimată la peste 3.300-4.000 de perechi în 1994 și a suferit un declin puternic, de aproape 45 %, între 1994 și 2004; recensământul din 2014 a dat între 2.312 și 2.440 de perechi, cu 15 % mai mult decât în 2004, deși Cartea Roșie din 2021 arată că această ușoară creștere se datorează posibil unei supraestimări în unele provincii. Al IV-lea recensământ național al SEO/BirdLife, realizat în 2023 și 2024, arată o refacere clară: estimarea sa preliminară este de cel puțin 3.199 de perechi cuibăritoare, cu 32-39 % mai mult decât acum un deceniu, cu revenirea speciei în zone din care aproape dispăruse, precum Castilia-La Mancha, Madrid și Baleare, potrivit buletinului din octombrie-decembrie 2025 al proiectului LIFE Eurokite (PDF), care citează SEO/BirdLife. Castilia și León rămâne principalul bastion, cu peste 50 % din perechi, urmată de Navarra, Extremadura și Aragon. Cifrele din 2024 sunt preliminare până când SEO/BirdLife va publica monografia recensământului.

Crește și populația care iernează. Recensământul din 2013-2014 a numărat 50.297 de găi roșii, cu 42 % mai mult decât în 2004, dar încă cu 24 % mai puțin decât în 1994, potrivit Cărții Roșii. Recensământul SEO/BirdLife din iarna 2024-2025, difuzat la 10 februarie 2026, a identificat 73.353 de găi roșii în 1.388 de locuri de înnoptare, cea mai mare populație dintre toate țările europene; Castilia și León adăpostește 54 % din păsările care iernează, iar Castilia-La Mancha și Extremadura aduc câte 10 % fiecare, potrivit știrii difuzate de Servimedia.

În sud situația rămâne critică. Guvernul Andaluziei (PDF) a recenzat în 2025 36 de perechi sigure (20 în Doñana, 10 în Jaén, 3 în Sevilla, 2 în Córdoba și 1 în Málaga) și 7 probabile, cu 21 de pui zburați; din 1994 specia arată acolo un declin de 3,1 % pe an, iar populația favorabilă de referință este fixată la 130 de perechi. În Baleare, în schimb, planul de refacere a dat rezultate: Menorca a trecut de la un minim de 6 perechi teritoriale în 1998 la 27 în 2014, potrivit Institut Menorquí d'Estudis (PDF), iar guvernul situează ultimul recensământ la aproape 35 de perechi în Menorca și 110 în Mallorca.

Cartea Roșie din 2021 clasifică populația cuibăritoare «În pericol» după criteriul A2a, pentru o reducere de peste 50 % în trei generații (32,1 ani), și consideră că în treimea sudică a peninsulei ar trebui tratată drept «În pericol critic». După recensământul din 2023-2024, SEO/BirdLife arată că, potrivit criteriilor UICN, populația spaniolă trece la «Vulnerabilă» și mai îndeplinește doar criteriul C1, al mărimii reduse a populației. Aceasta este o evaluare științifică: nu modifică categoria juridică din catalog.

Situația legală în Spania

La 16 octombrie 2026, gaia roșie nu este o specie de vânat nicăieri în Spania. Anexa Decretului regal 139/2011 o include în Catalogul spaniol al speciilor amenințate cu intrarea «Milvus milvus, Milano real, En peligro de extinción» (în pericol de dispariție), unică pentru întreaga specie și fără a deosebi păsările cuibăritoare de cele care iernează; textul consolidat a fost actualizat ultima dată la 12 mai 2025 și păstrează această categorie. Aceste date descriu legislația spaniolă, nu descriu legislația română.

Consecințele legale sunt acestea:

• Nu poate fi declarată specie de vânat. Comunitățile autonome stabilesc speciile de vânat, dar această declarare «în niciun caz nu poate afecta speciile incluse în Lista speciilor în regim de protecție specială», din care face parte catalogul (Legea 42/2007 privind patrimoniul natural și biodiversitatea, articolul 65.1).
• Este interzis să fie ucisă, capturată, urmărită sau deranjată, precum și să i se distrugă sau deterioreze cuiburile și locurile de reproducere, iernare sau odihnă și să fie deținute, naturalizate, transportate, vândute ori comercializate exemplare vii sau moarte (articolul 57.1).
• Vânarea ei este infracțiune. Articolul 334 din Codul penal pedepsește pe cel care vânează, deține sau distruge specii protejate cu închisoare de la șase luni la doi ani sau amendă de la opt la douăzeci și patru de luni, plus interzicerea dreptului de a vâna pe doi până la patru ani (alineatul 1); pedeapsa se aplică în jumătatea superioară când este vorba de specii catalogate în pericol de dispariție (alineatul 2), iar dacă faptele se comit cu arme se adaugă privarea de dreptul de a le deține și purta pe doi până la patru ani (alineatul 4).
• Și otrava este infracțiune. Articolul 336 pedepsește pe cel care, fără autorizație, folosește la vânătoare otravă sau alte mijloace cu eficacitate distructivă ori neselectivă similară cu închisoare de la patru luni la doi ani sau amendă de la opt la douăzeci și patru de luni, interzicerea dreptului de a vâna pe unu până la trei ani și privarea de dreptul de a deține și purta arme pe aceeași perioadă.

Categoria juridică nu este același lucru cu evaluările științifice. Cartea Roșie a Păsărilor din Spania din 2021 o evaluează «În pericol» [A2a], iar după recensământul din 2023-2024 SEO/BirdLife o reevaluează drept «Vulnerabilă» potrivit criteriilor UICN; niciuna dintre cele două nu are efecte juridice, iar gaia roșie va rămâne «în pericol de dispariție» câtă vreme ministerul nu modifică anexa Decretului regal 139/2011.

Nu există o strategie națională de conservare a gaiei roșii: Cartea Roșie din 2021 arată că nu a fost aprobată și că planurile regionale de refacere, obligatorii pentru o specie în pericol de dispariție, abia s-au dezvoltat. Instrumentele în vigoare sunt acestea:

• Baleare. Rezoluția ministrului regional al mediului din 5 mai 2008 (BOIB din 13 mai 2008) a aprobat planul de refacere a speciei Milvus milvus, împreună cu cele pentru Limonium barceloi și Apium bermejoi, potrivit Cărții Roșii și Institut Menorquí d'Estudis; acolo este catalogată «în pericol de dispariție» și, potrivit SEO/BirdLife, este singurul plan de refacere dedicat acestei specii în Spania.
• Andaluzia. Acordul Consiliului de Guvern din 18 ianuarie 2011 (BOJA nr. 25 din 5 februarie 2011) a aprobat Planul de refacere și conservare a păsărilor necrofage, care include gaia roșie alături de zăgan, de hoitarul alb și de vulturul negru, iar Decretul 23/2012 din 14 februarie o înscrie în Catalogul andaluz al speciilor amenințate ca «În pericol de dispariție», categorie repetată și de fișa de monitorizare din 2025 a guvernului regional.
• Catalonia. Decretul 172/2022 din 20 septembrie (DOGC nr. 8758 din 22 septembrie 2022) include milà reial în prima secțiune a anexei 1 a Catalogului faunei sălbatice autohtone amenințate, cea a speciilor «în pericol de dispariție».

Manualul examenului de vânător din Castilia și León (PDF, pagina 79) dedică gaiei roșii secțiunea 3.2.3 a capitolului despre speciile protejate, o citează la pagina 76 printre exemplele de păsări «în pericol de dispariție», o întreabă în tema 3 (întrebarea 16, pagina 86), o înscrie printre speciile în pericol de dispariție de pe planșele de identificare (pagina 237) și îi dedică planșa de la pagina 241. Dacă apare în timpul vânării altor specii, trebuie identificată și nu trebuie să se tragă: coada roșcată și bifurcată o deosebește de orice vânat. Un exemplar mort sau o momeală suspectă trebuie anunțate agenților de mediu sau unității Seprona a Guardiei Civile.

Întrebări frecvente despre gaia roșie