Cocoșul de munte

Cocoșul de munte (Tetrao urogallus) este cea mai mare galinacee a pădurilor europene și unul dintre simbolurile conservării pădurilor de munte, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife. Încă abundent în taigaua de conifere a Eurasiei, în Spania supraviețuiește cu greu în două nuclee: Munții Cantabrici și Pirineii. Nu este o specie de vânat: este încadrat în pericol de dispariție din 2011 pentru întreaga Spanie, vânătoarea sa este interzisă din 1979, iar populația cantabrică, cu abia două sute de păsări, este declarată în situație critică. Această fișă reunește cum se recunoaște, unde trăiește, câți au rămas potrivit ultimelor recensăminte oficiale și ce spune legea.

Ilustrații generate cu IA în scop educativ.

Identificare

Este o pasăre de pădure cu obiceiuri terestre, inconfundabilă prin corpolență și prin dimorfismul sexual pronunțat, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife: măsoară între 55 și 90 de centimetri lungime și între 70 și 125 de centimetri anvergură, iar femela este cu 40 % mai mică decât masculul. Manualul examenului de vânător al Juntei din Castilia și León (PDF, pag. 78) îl numește și cocoș de pădure și îl descrie ca o galinacee de talie mare. Niciuna dintre cele două surse nu publică greutatea, așa că nici această fișă nu o face.

Trăsăturile care îl definesc sunt acestea:

• Penajul masculului. Negru-ardezie, cu o bandă pectorală verde-închis metalică, aripi brune cu o pată albă la bază și mici zone albe pe abdomen și pe coadă, potrivit SEO/BirdLife. Are ciocul alb-osos, o barbă neagră scurtă, o sprânceană roșie foarte marcată și picioarele acoperite cu pene cenușii. Manualul rezumă astfel: penaj negru intens, piept verzui, aripi brune cu o pată albă pe umăr și o carunculă roșie strălucitoare deasupra ochiului care, împreună cu ciocul alb, iese în evidență pe negrul capului.
• Penajul femelei. Criptic: un model general pământiu, dungat și pătat, mai roșcat pe cap, piept și coadă și mai alb pe gât, abdomen și târtiță, cu aripile brune, potrivit SEO/BirdLife. Manualul vorbește despre un penaj mimetic, brun și dungat cu negru.
• Coada. Masculul își desface în evantai coada lungă și neagră în perioada de împerechere, ridicând totodată capul, umflând gâtul, zbârlind barba și lăsând aripile în jos.
• Glasul. Este o specie tăcută aproape tot anul. În timpul curtării, masculul emite un cântec stereotip, de volum redus: o serie de pocnituri, „tac”, urmată de o strofă în trei părți, un răpăit, o pocnitură bruscă și o lungă succesiune de gâfâieli, numită „seguidilla” sau „refilo”, potrivit SEO/BirdLife.
• Cum se depistează. Este greu de observat din cauza firii sale discrete, așa că prezența sa se detectează mai ales după urme și excremente. Când este întâlnit, momentul în care își ia zborul este spectaculos.

Cocoșul de munte este una dintre cele 50 de specii din fișele de identificare ale examenului de vânător din Castilia și León, unde apare printre speciile în pericol de dispariție alături de ursul brun cantabric. Potârnichea cenușie, în schimb, nu are fișă proprie: manualul examenului o menționează, alături de cocoșul de munte, doar printre speciile care în trecut se puteau vâna, iar astăzi nu.

Mascul, femelă și pui

Tinerii sunt identici cu adulții de fiecare sex, potrivit SEO/BirdLife, astfel încât pe teren trebuie deosebite doar două înfățișări: cocoșul negru și găina brună.

Datele din tabel provin din ghidul de păsări al SEO/BirdLife și din manualul examenului de vânător al Juntei din Castilia și León.

Răspândire și habitat

În lume, cocoșul de munte se întinde continuu din Scandinavia și estul Europei, prin Rusia și Siberia, până în Mongolia, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife. În trecut ocupa aproape toată Europa, dar astăzi apare în nuclee separate, mai ales în munți: Alpi, Carpați, Balcani, Pirinei și Munții Cantabrici. Sunt recunoscute 12 subspecii grupate în două linii genetice, iar cele două rase spaniole, mai mici și mai închise la culoare decât celelalte, sunt considerate foarte apropiate între ele și formează o unitate evolutivă distinctă. De aceea strategia națională de conservare aprobată la 13 februarie 2025 tratează cocoșul de munte spaniol ca o singură unitate în scopuri administrative, deși manualul examenului de vânător (PDF, pag. 78) deosebește în continuare subspecia cantabrică, Tetrao urogallus cantabricus, de cea pirenaică, Tetrao urogallus aquitanicus.

În Munții Cantabrici, rasa cantabrică popula în secolul al XIX-lea și nordul Sistemului Iberic și munții dintre Portugalia, Zamora și León, potrivit SEO/BirdLife; astăzi se găsește între Asturia și León, cu dispariție recentă în Palencia și Galicia. Strategia națională cuantifică pierderea: ocupa circa 5.281 km² în anii 1970, circa 1.700 în 2006 și circa 923 în prezent, după ce a dispărut din tot estul lanțului muntos, iar în Galicia și în Cantabria nu există referințe recente de prezență stabilă. Populațiile legate de făgete, cândva cele mai numeroase, sunt considerate dispărute; cele care persistă ocupă stejărete și, mai ales, mestecănișuri deschise, cu un strat arbustiv de mare calitate, în zona vestică, în masive forestiere a căror limită superioară se situează, cel puțin, în jurul a 1.500 de metri. Estimarea din 2024 publicată de Ministerul Tranziției Ecologice plasează 67 % dintre păsări în zonele leoneze Alto Sil, Laciana și Omaña, cu exemplare dispersate în Ancares și El Bierzo, și 33 % în comunele asturiene Degaña, Cangas de Narcea și Ibias.

Manualul examenului de vânător (PDF, pag. 79), care este programa examenului, prezintă lucrurile astfel: cocoșul de munte cantabric este prezent aproape exclusiv în Asturia și în Castilia și León, cu observații sporadice în Cantabria și Galicia; în Castilia și León a ocupat istoric munții din Burgos, Soria și Zamora, unde este dispărut de decenii, a dispărut ca specie cuibăritoare din munții Palenciei în anii optzeci și cuibărește doar în două nuclee leoneze, unul estic, în Picos de Europa, și altul vestic, în văile Alto Sil și Omaña. Acesta este răspunsul pe care îl așteaptă examenul; recensămintele din 2019 și 2024 nu mai înregistrează păsări în nucleul estic.

În Pirinei, rasa pirenaică are o reprezentare amplă pe versantul nordic și două nuclee pe cel sudic: unul minim în Navarra și vestul provinciei Huesca și altul mai important și continuu din estul provinciei Huesca până în Girona, cu populațiile principale în Lleida, potrivit SEO/BirdLife. Strategia națională descrie o arie care merge de la masivul Larra, în Navarra, până la Ripollés, în Girona, care a ajuns să ocupe până la 5.700 km² și care păstrează continuitate cu Franța și Andorra, motiv pentru care este considerată o singură populație. Potrivit celui de-al III-lea Atlas al păsărilor cuibăritoare din Spania, prezența sa s-a redus cu 36 % față de atlasul anterior, iar nucleele navareze sunt considerate practic dispărute.

Cât despre habitat, este o specie a taigalei boreale, strâns legată de pădurile de conifere mature, puțin dese și cu o bună acoperire arbustivă, potrivit SEO/BirdLife. Populația cantabrică s-a refugiat în păduri mature de foioase, în special făgete, dar și stejărete, mestecănișuri și câte o plantație de pin, între 1.200 și 1.600 de metri; în Pirineii spanioli ocupă păduri de pin de munte și, în mai mică măsură, de pin silvestru, între 1.700 și 2.000 de metri. Manualul examenului îl descrie ca o pasăre a pădurilor mature de foioase de fag, stejar și mesteacăn din zonele de munte, care preferă locurile cu un strat arbustiv des de rododendroni, afini, iarbă-neagră și, mai ales, ilice. Are nevoie de circa 500 de hectare de pădure, în timp ce multe dintre pădurile actuale nu depășesc 200, iar fragmentarea forestieră îl obligă să traverseze zone deschise unde suferă o prădare mai mare.

Hrănire

Hrana de iarnă este exclusiv vegetariană și se bazează pe ace de conifere, cu excepția pădurilor de foioase, unde consumă frunze de ilice și muguri de mesteacăn, iarbă-neagră, ferigă și fag, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife. Sunt alimente foarte puțin nutritive în perioada grea, ceea ce îi obligă pe cocoșii de munte să rămână inactivi mare parte din timp pentru a nu consuma energie.

În restul anului se hrănește mai ales cu frunze, lăstari și fructe de afin, o plantă care oferă în plus adăpost și omizi puilor, cu hrană insectivoră. Relația dintre cocoșul de munte și afin este atât de strânsă încât răspândirile lor aproape coincid, cu excepția notabilă a unor populații catalane unde afinul nu există. Alte plante importante în hrana sa sunt ienupărul, strugurii-ursului, murul, cimișirul și rododendronul. SEO/BirdLife semnalează o corelație între raritatea cocoșului de munte și expansiunea cerbului și a mistrețului, care reduc hrana disponibilă, în special afinul.

Reproducere

Este o specie poligamă a cărei perioadă de reproducere se întinde din martie până în septembrie, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife. Între martie și iunie, masculii ocupă zonele de etalare, locurile de rotit, unde se străduiesc să atragă cât mai multe femele prin cântece și fălire de pe sol sau de pe ramuri. Manualul examenului de vânător (PDF, pag. 78) plasează rotitul la sfârșitul iernii și descrie cum masculii se adună în locurile de rotit pentru a se etala și a emite chemarea lor caracteristică.

Femelele vizitează locurile de rotit câteva zile în aprilie sau mai pentru a-și alege un mascul. De aici înainte, toată creșterea puilor este sarcina exclusivă a femelei: construiește un cuib simplu într-o adâncitură puțin adâncă a solului, în desișul stratului arbustiv și adesea lângă un copac, îl căptușește cu vegetație și pene și depune între 6 și 10 ouă gălbui cu câteva dungi închise. După 26 de zile de incubație ies puii, nidifugi și mimetici, care la scurt timp după eclozare își urmează mama și se hrănesc singuri; zboară stângaci la două-trei săptămâni și cu îndemânare la două luni și își însoțesc mama până toamna. Numărul puilor care ajung la maturitate variază mult de la an la an, cu valori recente în Spania între 0,14 și 2,25 pe femelă, potrivit SEO/BirdLife; în Munții Cantabrici, recensămintele estivale din 2018 până în 2024 au dat o medie de 1,14 pui pe femelă la 129 de femele monitorizate, potrivit Ministerului Tranziției Ecologice.

Femelele tinere pot cuibări deja în primăvara următoare, dar masculii trebuie să aștepte până în al treilea an. În condiții normale se estimează o supraviețuire a adulților de 60 %, cu masculi care au atins 14 ani în natură și 18 ani în captivitate.

Comportament

Este sedentar și efectuează doar deplasări pe distanțe foarte scurte, potrivit ghidului de păsări al SEO/BirdLife. Discret și cu obiceiuri terestre, petrece inactiv mare parte din iarnă pentru a supraviețui cu o hrană foarte săracă, iar aceasta este perioada sa cea mai critică: vânătoarea altor specii în locuri favorabile cocoșului de munte îi provoacă iarna deranj și deplasări.

Locurile de rotit concentrează viața sa socială primăvara și sunt totodată punctul său cel mai vulnerabil. SEO/BirdLife menționează printre amenințări deranjul din locurile de rotit în perioada de împerechere de către presupuși iubitori de păsări, turismul montan, în special schiul fond, și cursele, drumețiile și circulația motorizată pe drumurile forestiere din zonele pe care le locuiește. Guvernul Aragonului măsoară regresul speciei tocmai prin abandonarea a 40 % dintre locurile sale de rotit. De aceea locurile de rotit nu trebuie căutate pentru a se apropia cineva de masculi și nici amplasamentele de cuibărit nu trebuie difuzate.

Alte probleme cunoscute sunt ciocnirile de gardurile pastorale sau cinegetice, înmulțirea prădătorilor oportuniști precum vulpile, mustelidele, mistreții și corvidele, care atacă mai ales cuiburile și puii, și braconajul, care continuă să existe deși vânătoarea este interzisă. Dintre cei 17 cocoși de munte cantabrici găsiți morți din 2018, 13 au murit prin prădare și unul prin coliziune, potrivit Ministerului Tranziției Ecologice.

Câți au rămas

Strategia națională de conservare din 2025 rezumă declinul: populația cantabrică număra circa 1.200 de exemplare, dintre care 582 de masculi, la începutul anilor optzeci, circa 400 la începutul anilor 2000 și în jur de 190 în estimarea genetică din 2019, cu doar 30 % femele. În Pirineii spanioli se estimau circa 942 de masculi la sfârșitul anilor optzeci, 703 în 2001 și 570 în 2005. Dacă tendința continuă, avertizează strategia, cele două populații pot dispărea în deceniile următoare; cea pirenaică are mai multe șanse datorită legăturii cu populația franceză, de circa 6.000 de exemplare, deși și aceasta este în declin.

Datele cele mai recente sunt acestea:

• Munții Cantabrici: 209 cocoși de munte în 2024. Estimarea genetică promovată de grupul de lucru al speciei în situație critică, publicată de Ministerul Tranziției Ecologice la 6 iunie 2025, a dat 209 exemplare distincte, cu un interval de încredere de la 171 la 251: 117 masculi (56 %) și 92 de femele (44 %). Înseamnă cu 8 % mai mult decât cele 191 din 2019 și, cu o probabilitate de 75 %, prima dată din seria istorică care oprește declinul. Două treimi trăiesc în León și o treime în Asturia. Ministerul prevede o nouă estimare în jurul anului 2027.
• Pirineii spanioli: circa 327 de masculi în 2022-2023. Strategia națională îi situează între un minim de 256 și un maxim de 403: Catalonia, cu 235 de masculi estimați în 2023 (între 195 și 279), cu 38 % mai puțini decât în 2015; Aragonul, cu o estimare minimă de 114 până la 193 de indivizi pe baza analizelor genetice din 2021 și 2022; și Navarra, cu doar trei masculi și patru femele detectați în 2023.
• Aragon: 321 de exemplare în medie. Guvernul Aragonului a anunțat la 8 aprilie 2026 că recensământul genetic din 2021 a identificat un minim de 168 de indivizi distincți, cu o estimare medie de 321 de exemplare, între 259 și 497. Baza populațională este mai mare decât se estima prin recensămintele după cântec, dar tendința rămâne negativă, cu abandonarea a 40 % dintre locurile de rotit.

Ghidul de păsări al SEO/BirdLife reia o cifră anterioară din al III-lea Atlas, circa 700 de cocoși de munte în Spania (292 cantabrici și 404 pirenaici), iar Lista Roșie Europeană a Păsărilor din 2021 situează populația europeană între 1,6 și 3,4 milioane de exemplare. Cartea Roșie a Păsărilor din Spania din 2021 clasifică cocoșul de munte în pericol critic, cu scăderi de peste 50 % la ambele populații în ultimii 20 de ani.

Situația legală în Spania

La data de 13 octombrie 2026, cocoșul de munte nu este o specie vânabilă nicăieri în Spania. Catalogul spaniol al speciilor amenințate din Decretul regal 139/2011 include Tetrao urogallus cu o singură intrare, „cocoș de munte comun sau occidental (anterior cocoș de munte pirenaic și cocoș de munte cantabric)”, în categoria în pericol de dispariție: distincția anterioară dintre cele două populații a dispărut din catalog. În plus, Ordinul TEC/1078/2018 a declarat cocoșul de munte cantabric în situație critică, ceea ce transformă lucrările destinate refacerii sale în lucrări de interes general cu procedură de urgență, și a creat grupul de lucru care coordonează comunitățile autonome și ministerul.

Consecințele legale sunt acestea:

• Nu poate fi declarat specie de vânat. Comunitățile autonome decid ce specii se vânează, dar această declarație „în niciun caz nu poate afecta speciile incluse în Lista speciilor sălbatice în regim de protecție specială”, din care face parte catalogul (Legea 42/2007 privind patrimoniul natural și biodiversitatea, articolul 65.1).
• Este interzis să fie ucis, capturat, urmărit sau deranjat, precum și să i se distrugă sau deterioreze cuiburile și locurile de reproducere, iernare sau odihnă și să se dețină, să se transporte sau să se comercializeze exemplare vii sau moarte (articolul 57). Figurează în plus cu numărul 81 în anexa IV a aceleiași legi, cea a speciilor care necesită măsuri speciale de conservare a habitatului.
• Vânarea sa este infracțiune. Articolul 334 din Codul penal pedepsește pe cel care vânează, deține sau distruge specii protejate cu închisoare de la șase luni la doi ani sau amendă de la opt la douăzeci și patru de luni, plus interzicerea dreptului de a vâna pe doi până la patru ani, iar pedeapsa se aplică în jumătatea superioară când este vorba de specii catalogate în pericol de dispariție. Dacă faptele sunt comise cu arme, se adaugă privarea de dreptul de a deține și purta arme pe doi până la patru ani.

Protecția s-a înăsprit treptat timp de aproape o jumătate de secol. Ordinul din 25 ianuarie 1979 a interzis vânarea sa pe toate terenurile cinegetice din Munții Cantabrici și Pirinei în sezonul 1979, când planurile institutului ICONA încă permiteau recoltarea a ceva mai puțin de 10 % dintre masculii inventariați în rezervațiile și fondurile naționale; de atunci nu a mai fost vânat legal. Decretul regal 439/1990 a inclus cocoșul de munte cantabric în Catalogul național al speciilor amenințate ca specie „de interes special”; Ordinul din 9 iulie 1998 l-a trecut la „vulnerabil” din cauza reducerii drastice a populației și a ariei sale, iar Ordinul MAM/2231/2005 l-a ridicat la „în pericol de dispariție”. Decretul regal 139/2011 a extins această categorie la întreaga specie din Spania.

În Castilia și León, Decretul 4/2009 din 15 ianuarie a aprobat planul de refacere a cocoșului de munte cantabric. Manualul examenului de vânător (PDF, pag. 77) consemnează limitările pe care planul le impune vânătorii altor specii în aria sa de aplicare: interdicția de a înființa în anumite zone fonduri de vânătoare intensivă, de a practica vânătoarea de vânat mic prin goană, de a vâna sitarul de pădure și de a vâna mistrețul „al salto”, adică la pândă în mers. Tema 3 a examenului întreabă despre acest plan de refacere, despre dimorfismul sexual pronunțat al speciei și despre nucleele sale leoneze, așa cum întreabă și despre ursul brun cantabric, care împarte aceleași păduri, sau despre capra neagră din munții înalți cantabrici.

Comunitățile autonome îl protejează în plus în propriile cataloage. Potrivit strategiei naționale din 2025, este încadrat în pericol de dispariție în Asturia (Decretul 32/1990, modificat în 2005), Cantabria (Decretul 120/2008), Galicia (Decretul 88/2007), Navarra (Decretul foral 563/1995), Aragon (Decretul 129/2022) și Catalonia (Decretul 172/2022); Aragonul are și un plan de conservare a habitatului (Decretul 300/2015), iar Navarra tratează planul de gestionare a ariei speciale de conservare Larra-Aztaparreta, care adăpostește întreaga sa populație, ca plan de refacere. Strategia națională, aprobată de Conferința sectorială de mediu la 13 februarie 2025, actualizează strategiile pentru cocoșul de munte cantabric, din martie 2004, și pentru cel pirenaic, din ianuarie 2005, și reunește direcțiile de acțiune pentru cele două populații, fără ca aceasta să garanteze refacerea lor.

Întrebări frecvente despre cocoșul de munte