Ursul brun cantabric

Ursul brun cantabric este populația de urs brun (Ursus arctos) care trăiește în Munții Cantabrici, în nordul Spaniei. Nu este o specie diferită de ursul brun din Pirinei sau din restul Europei: este aceeași specie, într-o populație care a fost la un pas de dispariție la sfârșitul secolului XX și care se reface de la mijlocul anilor nouăzeci, potrivit Fundației Ursul Brun (Fundación Oso Pardo). Este cel mai mare carnivor iberic, este încadrat în categoria în pericol de dispariție și nu poate fi vânat. Această fișă reunește cum îl recunoști, unde trăiește, câți au mai rămas, ce să faci la o întâlnire și ce spune legea spaniolă.

Ilustrații generate cu IA în scop educativ.

Pe scurt:

• Denumirea științifică: Ursus arctos. Urșii cantabrici și cei pirenei aparțin subspeciei europene Ursus arctos arctos, potrivit fișei Fundației Ursul Brun.
• Populația cantabrică: circa 370 de urși potrivit estimării genetice din 2020, în două subpopulații, cea vestică și cea estică, ce ocupă permanent circa 8.600 de kilometri pătrați.
• Răspândire: Asturias, Castilia și León (León și Palencia), Cantabria și o mică parte din Galicia (Lugo). Cealaltă populație spaniolă trăiește în Pirinei.
• Situația legală: în pericol de dispariție în Catalogul spaniol al speciilor amenințate. Nu este specie de vânat nicăieri în Spania, iar uciderea lui este infracțiune.

Identificare

Este un mamifer masiv, cu cap mare, urechi rotunjite și puțin proeminente, coadă foarte scurtă și membre puternice. Potrivit fișei «Portretul ursului brun» a Fundației Ursul Brun, măsoară de la bot la baza cozii 1,6 până la 2 metri, are 0,90 până la 1 metru înălțime la greabăn și o coadă de 6 până la 14 centimetri. Masculii pot depăși 200 de kilograme, iar femelele cântăresc 100 până la 150; puii se nasc cu circa 350 de grame. Manualul examenului de vânător al guvernului regional din Castilia și León (PDF, pag. 80), care este programa examenului, îl descrie drept cel mai mare dintre carnivorele iberice: masculii mari pot măsura până la 2 metri lungime și pot ajunge la 230 de kilograme, femelele sunt mai mici, cu o greutate medie de 85 de kilograme, iar puii cântăresc în primul an circa 20 de kilograme. Cele două surse nu coincid la femele și niciuna nu îi descrie pe toți urșii: talia și greutatea se schimbă cu sexul, cu vârsta și cu anotimpul, pentru că ursul se îngrașă toamna și își consumă rezervele în timpul hibernării.

Trăsăturile care îl definesc sunt acestea:

• Blana. Variază mult de la un individ la altul, de la brun deschis la brun închis, dar urșii cantabrici au în general un tipar caracteristic, potrivit manualului examenului: labe negricioase, față brun-gălbuie, flancuri cenușii și trenul posterior brun închis. Puii, numiți și esbardos în spaniolă, au în jurul gâtului un guler albicios mai mult sau mai puțin lat.
• Simțurile. Mirosul este excelent și este simțul lui cel mai dezvoltat, auzul este fin, iar vederea mediocră, potrivit Fundației Ursul Brun. De aceea de obicei simte un om înainte ca acesta să îl vadă și se îndepărtează nevăzut.
• Poziția ridicată. Se poate ridica scurt pe labele din spate ca să vadă mai departe, să ajungă la hrană sau să marcheze copacii. Nu este o atitudine agresivă.
• Mobilitatea. Aleargă cu 60 de kilometri pe oră pe distanțe scurte, se cațără cu agilitate și înoată bine, potrivit Fundației Ursul Brun.
• Masculul și femela. Masculii sunt mai mari și mai grei potrivit ambelor surse, iar niciuna nu descrie o trăsătură a blănii care să deosebească sexele. Pe teren, un adult însoțit de unul sau mai mulți pui este o ursoaică cu pui, situația care cere cea mai mare prudență.

Urme și semne: plantigrad față de copite

Ursul este plantigrad: la mers calcă pe toată talpa, nu doar pe degete, ca bursucul și ca oamenii. De aceea lasă urme mari și inconfundabile, în care se imprimă cele cinci degete și ghearele, potrivit fișei «Semne de prezență» a Fundației Ursul Brun. Urma labei posterioare este mai lungă și mai îngustă decât a celei anterioare, iar manualul de vânătoare în zonele cu urși din Castilia și León o compară cu urma unui om. Măsura care se ia este lățimea dintre degetele unu și cinci: o femelă adultă lasă circa 105 milimetri la laba anterioară și 98 la cea posterioară, iar un mascul adult 120 până la 130, uneori peste 140. Chiar și puii abia ieșiți din bârlog, cu 60 până la 65 de milimetri la laba anterioară, lasă urme mai mari decât ale unui bursuc, de circa 45. Urmele anterioare sunt ușor întoarse spre interior, ca și cum ursul ar fi crăcănat.

Speciile de vânat mare care împart munții cu el lasă urme complet diferite. Mistrețul, cerbul, căpriorul și capra neagră sunt ungulate: calcă pe două copite, cele două jumătăți ale unghiei, fără degete și fără gheare imprimate. O urmă mare cu cinci degete, gheare și talpa întreagă este de urs; urmele bursucului, tot plantigrad, sunt mult mai mici. Alte semne sunt excrementele lui, mari și cu resturi recognoscibile de iarbă, fructe sau coji de ghinde, jir și castane; zgârieturile și mușcăturile de pe trunchiuri, cu care masculii își marchează prezența primăvara; perii prinși în sârma ghimpată; și pietrele răsturnate și mușuroaiele de furnici scormonite, pe care le pot lăsa și mistreții. La examenul de vânător din Castilia și León figurează printre speciile în pericol de dispariție, alături de cocoșul de munte și de râsul iberic.

Răspândire și habitat

Populația cantabrică se distribuie în Asturias, Castilia și León (León și Palencia), Cantabria și o mică parte din Galicia (Lugo), potrivit fișei «Câți urși sunt și unde trăiesc» a Fundației Ursul Brun. Este împărțită în două subpopulații, cea vestică și cea estică. Până la începutul secolului XXI urșii celor două nuclee erau aproape complet izolați și fără schimb genetic; odată cu creșterea numărului de exemplare, legătura s-a refăcut treptat: în 2008 au fost detectați în sectorul estic primii urși «hibrizi», cu tată vestic și mamă estică, iar astăzi trecerea masculilor între cele două subpopulații pare obișnuită. Femelele, în schimb, se stabilesc de regulă aproape de locul nașterii și nu a fost detectată niciuna care să fi traversat natural coridorul dintre ele, motiv pentru care Fundația consideră în continuare două subpopulații distincte. Strategia națională de conservare aprobată la 30 septembrie 2019 constată «un flux important de exemplare și de gene» dinspre nucleul vestic spre cel estic. Numărând pătratele de 10 pe 10 kilometri cu prezență permanentă, urșii cantabrici ocupă circa 8.600 de kilometri pătrați, la care se adaugă zonele cu prezență sporadică, tot mai întinse.

Manualul examenului de vânător (PDF, pag. 80) povestește cu cifrele vremii sale: populația cantabrică a rămas fragmentată în două sectoare, estic și vestic, despărțite de o fâșie lată de 40 până la 50 de kilometri, între León și Asturias; în cel estic trăiesc în jur de treizeci de urși, în munții din estul provinciei León și în munții din Palencia, iar cel vestic, mai numeros, numără în jur de două sute, de la Ancares, în Lugo și León, până aproape de zona centrală a lanțului. Acesta este răspunsul pe care îl așteaptă examenul; estimările genetice ulterioare, explicate mai jos, dau cifre mai mari.

În ce privește habitatul, manualul arată că în munții cantabrici trăiesc mai ales în pădurile de foioase de stejar și fag și că pentru a hiberna au nevoie de peșteri și adăposturi stâncoase protejate de tufărișuri dese, în locuri cu acces foarte dificil. Fundația Ursul Brun precizează că aproape 80 % din bârlogurile de iarnă cantabrice sunt în peșteri, iar restul de 20 % sunt săpate în pământ, pe versanți cu vegetație de nepătruns. În pădurile bătrâne din vestul lanțului conviețuiește cu cocoșul de munte, și el în pericol de dispariție. Fundația Ursul Brun lucrează la conectivitatea coridorului dintre cele două subpopulații.

Cantabria și Pirineii: aceeași specie, două populații

Spania are două populații separate de urs brun, cea cantabrică și cea pireneană, și fiecare a avut propria strategie de conservare, potrivit strategiei naționale din 2019, care o actualizează pe cea cantabrică din 1999 și o lasă deoparte pe cea pireneană din 2006. Nu sunt specii sau subspecii diferite: Fundația Ursul Brun dă pentru amândouă numele Ursus arctos arctos, iar Catalogul spaniol al speciilor amenințate cuprinde o singură intrare, «Ursus arctos, urs brun».

Istoria celor două populații este însă foarte diferită, potrivit Fundației Ursul Brun. Populația pireneană originară, de circa 200 de urși la începutul secolului XX, s-a stins: în noiembrie 2004 a murit în Franța Cannelle, ultima ursoaică autohtonă, iar puținii supraviețuitori erau toți masculi. Urșii care trăiesc astăzi în Pirinei sunt de origine slovenă sau descendenți ai lor, cu excepția lui Canelito, fiul lui Cannelle și al masculului sloven Neré: au avut loc patru eliberări, două femele și un mascul în Franța în 1996 și 1997, patru femele și un mascul tot în Franța în 2006, un mascul adult în Pirineii catalani în 2016 și două femele în Pirineii atlantici francezi în 2018. Urșii cantabrici, în schimb, sunt autohtoni. Monitorizarea pireneană este asigurată de Grupul transfrontalier de monitorizare a ursului în Pirinei, care în 2025 a găsit 6 fătări, cu 8 pui din acel an, și un număr total minim de 108 exemplare, 52 de masculi, 54 de femele și 2 de sex nedeterminat, pe o suprafață de peste 7.100 de kilometri pătrați.

Hrană

Are o dietă omnivoră, dar în principal vegetală, și consumă în mai mică măsură pradă animală și hoituri, potrivit manualului examenului de vânător (PDF, pag. 80), care adaugă că stupii sunt o atracție uriașă pentru aceste plantigrade. Dentiția îl trădează, potrivit Fundației Ursul Brun: canini ascuțiți și robuști pentru a sfâșia carnea, incisivi care taie tulpini și rădăcini și molari cu coroane late și plate, capabili să zdrobească vegetale, dentiția unui carnivor pregătit să consume materie vegetală.

Dieta urmează anotimpurile, iar excrementele o arată, potrivit fișei «Semne de prezență»: primăvara, consumul de iarbă le dă o culoare verzuie; vara apar semințe și resturi de bace și fructe cărnoase, precum afinele și murele, resturi de insecte și peri de animale; toamna și iarna predomină cojile fructelor uscate, precum ghindele, jirul și castanele. Aceste fructe de toamnă fac posibilă hiperfagia dinaintea hibernării, în care ursul consumă cantități mari de hrană cu valoare calorică ridicată pentru a-și îngroșa stratul de grăsime. Conservarea unor resurse de hrană diverse și adaptarea lor la schimbările climatice fac parte din proiectul LIFE Osos con Futuro.

Reproducere

Urșii sunt promiscui: legătura de pereche durează câteva zile, iar masculii nu participă la creșterea puilor, potrivit fișei «Reproducere și viață de familie» a Fundației Ursul Brun. Împerecherea are loc primăvara și la începutul verii; în acest sezon masculii fac deplasări lungi în căutarea femelelor, iar ursoaicele se împerechează cu mai mulți masculi, se pare pentru a evita viitorul infanticid al puilor lor. Ovulația este indusă de împerechere, iar implantarea este întârziată: ovulul fecundat nu se implantează până toamna și abia atunci începe adevărata gestație, de circa două luni.

Fătările au loc în ianuarie, în plină hibernare și în interiorul bârlogului. Se nasc unul până la trei pui, de 350 până la 400 de grame, orbi, aproape fără blană și incapabili să își regleze temperatura; deschid ochii la o lună și merg înainte de două luni. Familia iese din bârlog în aprilie sau mai, iar puii ajung la 20 sau 25 de kilograme la împlinirea unui an. Rămân cu mama cel puțin până în primăvara sau vara următoare, la un an și jumătate și circa 40 de kilograme, astfel că femelele fată, în cel mai bun caz, o dată la doi ani. În Munții Cantabrici au fost confirmate despărțiri ale familiilor între aprilie și iunie, în perioada împerecherii, iar infanticidul comis de masculi a fost constatat de peste douăsprezece ori în două decenii. Manualul examenului rezumă ciclul astfel: fătările au loc în jurul lunii ianuarie, unul până la trei pui, care părăsesc bârlogul primăvara și își însoțesc mama până la un an și jumătate.

Comportament

De obicei este solitar: formează grupuri doar femelele cu puii lor, care pot rămâne împreună luni sau chiar câțiva ani după ce devin independenți, deși există și aglomerări în zonele cu concentrări temporare de hrană și observații cu mai mult de doi urși împreună în perioada împerecherii, potrivit Fundației Ursul Brun. Nu apără un teritoriu exclusiv: primăvara masculii marchează trunchiurile cu mușcături și zgârieturi pentru a-și comunica prezența celorlalți urși, iar ursoaicele și tinerii se freacă de ele tot anul.

Hibernarea nu urmează un calendar identic pentru toți. Potrivit fișei «Hibernarea», este o stare de letargie în care ritmul cardiac scade de la 40 sau 50 de bătăi pe minut la circa 10, respirația se reduce la jumătate și temperatura coboară cu 4 sau 5 grade; ursul nu mai mănâncă, nu mai bea, nu mai defechează și nu mai urinează și trăiește din grăsimea acumulată toamna. Dar unele familii de urși cantabrici nu hibernează sau au un somn de iarnă foarte scurt: ursoaicelor cu pui, cu uzura enormă a alăptării, le poate conveni să rămână active în iernile blânde cu hrană din belșug, în timp ce urșii care ajung în iarnă cu rezerve bune, femelele care nu alăptează, masculii și tinerii deja dezvoltați, profită mai bine de hibernare. Fundația avertizează în plus că, din cauza schimbărilor climatice, urșii vor fi mai activi iarna, fără să hiberneze sau hibernând mai puțin timp. Bârlogurile și locurile cu grupări de culcușuri sunt zone critice pentru supraviețuirea speciei și nu este indicat și nici recomandat să încerci să te apropii de ele.

Câți au mai rămas

Seria de date despre ursoaicele cu pui arată refacerea populației cantabrice, care în ultimii 25 de ani a crescut într-un ritm de 10 % pe an, potrivit fișei «Câți urși sunt și unde trăiesc» din 2026. Această monitorizare se face în mod standardizat și coordonat din 1989, cu date ale echipelor Fundației Ursul Brun și ale comunităților autonome. În 2017 au fost detectate 41 de ursoaice, 35 în nucleul vestic și 6 în cel estic, cu 73 de pui, iar în 2018, 38 de ursoaice, 31 și 7, cu 64 de pui. Din 2018 nu au mai fost publicate recensăminte ale ursoaicelor cu pui pentru întreaga populație, pentru că numărul mare de grupuri familiale, mai ales în nucleul vestic, face dificilă deosebirea lor; monitorizarea continuă în subpopulația estică.

Cele mai recente date sunt acestea:

• Munții Cantabrici: circa 370 de urși în 2020. Numărarea ursoaicelor cu pui este înlocuită de estimări obținute prin analiza genetică a excrementelor și perilor și prin modele de captură-recaptură. O estimare a nucleului estic din 2017 și alta a celui vestic din 2019 au dat circa 324 de urși; estimarea genetică realizată de comunitățile autonome în 2020 a ajuns la circa 370.
• Pirinei: cel puțin 108 urși în 2025. Sunt 52 de masculi, 54 de femele și 2 de sex nedeterminat, cu 6 fătări și 8 pui din acel an, potrivit datelor grupului transfrontalier de monitorizare preluate de Fundație.
• Cifrele examenului. Manualul examenului de vânător din Castilia și León vorbește despre circa treizeci de urși în sectorul estic și circa două sute în cel vestic. Este răspunsul pe care îl așteaptă examenul, anterior estimărilor genetice.

Strategia națională din 2019 avertizează că creșterea populației nu a fost întotdeauna însoțită de extinderea arealului său și că încă există teritorii care ar putea fi ocupate permanent, cu limitarea dată de habitatul potrivit disponibil. Refacerea nu elimină nevoia de protecție: mortalitatea cauzată de oameni, conectivitatea habitatului și prevenirea conflictelor cu gospodăriile rurale rămân prioritățile.

Ce să faci la o întâlnire cu un urs

Urșii cantabrici, și în general cei europeni, nu sunt agresivi: au învățat să evite oamenii și, datorită mirosului și auzului, de obicei simt un drumeț din timp și se îndepărtează fără ca acesta să îi vadă, potrivit fișei «Întâlniri cu urși» a Fundației Ursul Brun. În ultimii 25 de ani fuseseră înregistrate doar șapte incidente cu contact fizic în Munții Cantabrici și unul în Pirinei, niciunul mortal, iar în toate factorul declanșator a fost prezența foarte apropiată sau comportamentul imprudent al oamenilor. Un urs poate fi periculos dacă este rănit, dacă este o femelă cu pui, dacă a fost hărțuit de câini, dacă este surprins în bârlog sau mâncând un hoit, ori dacă se simte încolțit. Documentul tehnic «Prevenirea atacurilor urșilor» din 2019 adaugă că în toată zona nucleului vestic, unde trăiește grosul populației, nu fusese înregistrat niciun atac asupra oamenilor și că în Spania nu s-a înregistrat niciodată un atac asupra cuiva care mergea pe un drum forestier.

Recomandările Fundației Ursul Brun sunt acestea:

• Pentru a evita întâlnirea. În zonele cu prezență frecventă a ursului, și mai ales dacă există urme sau excremente recente, vorbește și fă puțin zgomot, înaintează încet și cu atenție și evită să mergi în afara potecilor prin tufărișul des, unde poate sta culcat un urs. Fii prudent lângă hoituri. Nu folosi momeli sau camere automate fără autorizație pentru a fotografia urși și nu-ți lăsa câinele să îi hărțuiască: dacă un câine descoperă și hărțuiește un urs, se poate întoarce să-ți caute protecția cu ursul după el.
• Urs la distanță mare. Bucură-te de observare fără să te apropii.
• Urs la distanță mică. Retrage-te încet fără să-l alertezi. Dacă înaintează în direcția ta, fă-ți simțită prezența fără gesturi agresive și vorbește fără să strigi, înainte să fie aproape, ca să te identifice și să-și schimbe drumul. Îndepărtează-te fără bruschețe și fără să-i blochezi drumurile de scăpare. Nu alerga, nu țipa la el și nu-l amenința, pentru că asta poate declanșa o reacție agresivă. Dacă se ridică pe labele din spate, încearcă doar să te identifice. Dacă este o femelă cu pui, nu te interpune niciodată între ursoaică și pui.
• Șarja de intimidare. Uneori un urs care se simte amenințat șarjează cu atitudine agresivă, se oprește înainte de a ajunge și se îndepărtează imediat. Păstrează-ți calmul, vorbește încet și fără gesturi agresive și retrage-te încet fără a-l pierde din vedere.
• Atacul. În cazul excepțional în care ursul atacă, întinde-te cu fața în jos sau în poziție fetală, protejează-ți fața și capul și rămâi nemișcat.
• Urs pe șosea. Aprinde luminile de avarie și oprește sau încetinește ca să poată părăsi drumul. Urmărirea lui cu mașina încalcă legea și poate provoca un accident.

Vânarea altor specii în teritoriul ursului

Vânarea ursului este interzisă, dar în munții lui se vânează alte specii, mai ales mistrețul la goană, metoda cea mai înrădăcinată în Munții Cantabrici. Federația Regală Spaniolă de Vânătoare a prezentat la 4 februarie 2025, împreună cu federațiile din Asturias, Castilia și León, Cantabria și Galicia și cu Fundația Ursul Brun, campania «Vânează în siguranță în munții urșilor» a proiectului LIFE Osos con Futuro, cu un videoclip și o infografică pentru ca vânătorii să știe cum să reacționeze în fața unui urs la o goană. Președintele ei, Josep Escandell, a cerut continuarea bunelor practici pentru a evita accidentele cu urși, iar Guillermo Palomero, de la Fundație, a reamintit că există urși activi pe tot parcursul sezonului de vânătoare la mistreț la goană.

Manualul de vânătoare în zonele cu urși din Castilia și León, redactat de Fundația Ursul Brun împreună cu departamentul competent al guvernului regional, cuprinde aceste practici:

• Înaintea vânătorii. Titularul fondului de vânătoare trebuie să-i informeze pe participanți că vânează într-o zonă cu urși și despre precauțiile pe care trebuie să le ia. Înaintea vânătorilor din zonele cu posibilă prezență a ursului, agenții de mediu, paznicii și patrulele pentru urs parcurg drumurile și potecile în căutarea urmelor. Dacă se confirmă prezența unor ursoaice cu pui sau o concentrare de urși în zonă, nu se organizează goane, hăituri sau vânători colective: se autorizează goana într-o altă parcelă suficient de îndepărtată sau se schimbă data, astfel încât vânătoarea nu se pierde.
• În timpul goanei. Numărul de standuri este limitat și se folosesc doar câini de urmă, ținuți în lesă până la scoaterea vânatului din culcuș sau până la găsirea unor urme proaspete de mistreț. Vânătoarea la dibuit și la pândă deranjează mai puțin ursul și reduc riscul focurilor accidentale.
• «Jabaloso». În tensiunea goanei, silueta unui animal corpolent și întunecat care traversează tufărișul fără să se lase văzut în întregime poate declanșa reflexul de a trage. Confuzia apare chiar și la localnici și la cei care studiază ursul, de unde și termenul spaniol «jabaloso», o contopire a cuvintelor pentru mistreț și urs. În fața unui animal îndoielnic, orice vânător trebuie să se abțină de la a trage: nu există greșeală mai gravă decât să tragi în ceva ce nu ai putut identifica cu siguranță.
• Ursul iese la stand. Lasă-l să te identifice făcându-ți simțită prezența de la o distanță suficientă, mișcă-te fără gesturi largi sau bruște, nu-i tăia calea și nu-i bloca drumurile de scăpare, îndepărtează-te încet de loc și de traseul pe care l-ar putea urma, iar dacă este o ursoaică cu pui, nu te interpune niciodată între ei. La o șarjă de intimidare, păstrează-ți stăpânirea de sine și evită tentația de a folosi arma. Fundația adaugă că nu trebuie să tragi niciodată în aer ca să-l sperii, pentru că ar putea reacționa cu un atac.

Manualul examenului de vânător (PDF, pag. 77) explică faptul că Planul de refacere a ursului brun din Castilia și León prevede formule pentru a reduce la minimum impactul activităților de vânătoare asupra urșilor, pentru a evita deranjul în perioadele cele mai sensibile și pentru a elimina riscul accidentelor de vânătoare care ar putea ucide sau răni pe vreunul dintre ultimii urși cantabrici: în funcție de zonele din aria sa de aplicare, nu se pot organiza goane la mistreț între 1 octombrie și 15 decembrie, iar dacă se detectează o ursoaică cu pui într-una dintre parcelele de bătut, se schimbă parcela. Aceste limitări privesc vânarea altor specii; ursul nu se vânează în niciun caz.

Situația legală în Spania

La 15 octombrie 2026, ursul brun nu este o specie care se poate vâna nicăieri în Spania. Catalogul spaniol al speciilor amenințate din Decretul regal 139/2011 include Ursus arctos, «urs brun», în categoria în pericol de dispariție, cu o singură intrare pentru întreaga specie, fără a deosebi populația cantabrică de cea pireneană. Această fișă nu cuprinde sezoane, cote sau moratorii pentru că nu există pentru urs: protecția este totală și permanentă. Aceste date descriu legislația spaniolă, nu pe cea română.

Consecințele legale sunt acestea:

• Nu poate fi declarat specie de vânat. Comunitățile autonome decid ce specii se vânează, dar această declarare «în niciun caz nu poate afecta speciile incluse în Lista speciilor în regim de protecție specială», din care face parte catalogul (Legea 42/2007 privind patrimoniul natural și biodiversitatea, articolul 65.1).
• Este interzis să fie ucis, capturat, urmărit sau deranjat, precum și să i se distrugă sau deterioreze bârlogurile și locurile de reproducere, iernare sau odihnă, ori să fie deținute, transportate sau comercializate exemplare vii sau moarte ori resturi ale lor (articolul 57). Interdicțiile se aplică tuturor fazelor ciclului său biologic.
• Vânarea lui este infracțiune. Articolul 334 din Codul penal pedepsește pe cel care vânează, deține sau distruge specii protejate cu închisoare de la șase luni la doi ani sau amendă de la opt la douăzeci și patru de luni, plus interzicerea dreptului de a vâna pe doi până la patru ani, iar pedeapsa se aplică în jumătatea superioară când este vorba de specii încadrate în pericol de dispariție. Dacă faptele sunt comise cu arme, se adaugă privarea de dreptul de a le deține și purta.

Comunitățile autonome îl protejează în plus prin planurile lor de refacere, pentru care strategia națională din 2019 servește drept cadru orientativ. În Castilia și León este în vigoare Decretul 108/1990 din 21 iunie, care stabilește un statut de protecție a ursului brun și aprobă planul său de refacere. Strategia cere în plus reducerea riscului de incidente și de moarte a urșilor în timpul vânătorii, continuarea campaniilor de informare în rândul vânătorilor despre confuziile dintre urși și mistreți și despre atitudinea la o întâlnire, precum și eliminarea lațurilor și a momelilor otrăvite.

Tema 3 a examenului din Castilia și León întreabă direct despre el, potrivit manualului examenului de vânător (PDF, pag. 86): ursul brun este o specie «care nu se vânează», este cel mai mare dintre carnivorele iberice și este în pericol de dispariție, iar guvernul regional a elaborat planuri de refacere pentru patru specii, barza neagră, acvila imperială iberică, cocoșul de munte cantabric și ursul brun. Nu se poate afirma că această conviețuire este garantată: refacerea populației depinde de menținerea protecției, a conectivității habitatului și a prevenirii mortalității cauzate de oameni.

Întrebări frecvente despre ursul brun cantabric